Dimineața aceea de sâmbătă în pădurea de lângă Agafton, județul Botoșani, nu miroasea a praf de pușcă, ci a mici reîncălziți, cafea la ibric și cremă anti-reumatică. Grupul „Șoimii”, format din șase bărbați de vârstă mijlocie cu burți respectabile și rate la bancă, se hotărâseră să reînvie spiritul de comando.

Relu, un contabil care își cumpărase un echipament tactic „full-option” (care îl făcea să arate ca un pinguin blindat), era liderul. Mai erau Sandu, un ginerică de 50 de ani care gâfâia și când desfăcea o bere, și Gigel, un tip care se credea lunetist pentru că purta ochelari de vedere cu ramă de titan.

Stăteau toți în corturi Quechua, sforăind în cor, cu armele lor de airsoft — replici fidele de AK-47 și M4, care scoteau un sunet de „fâst-fâst” și scuipau biluțe de plastic de 0.20 grame.

La ora 5:30 dimineața, un bâzâit ca de roi de viespi furioase a tăiat liniștea codrului. Nu era nicio dronă de livrat pizza. Deasupra taberei, trei drone de recunoaștere și atac, rătăcite peste graniță din cauza GPS-ului bruiat, au început să survoleze zona.

De sus, prin camera termică, Relu și Sandu, dormind în saci de dormit, păreau două ținte strategice masive. Echipamentul lor de plastic strălucea suspect.

— Relu! Scoală, bă! strigă Sandu, ieșind din cort în chiloți de bumbac și cu o vestă tactică pusă invers peste maieu. Cred că au venit băieții de la Suceava mai devreme. Se aude motorul de la un mașină sau ceva!

Relu a ieșit buimac, cu o mască de protecție pe față care îi strivea obrajii:

— Gigel, ia luneta! Ne atacă adversarii! Ăștia nu respectă regulamentul, e abia 5 dimineața!

Drona a coborât la zece metri. Operatorul de la mii de kilometri distanță, văzând bărbați în uniformă de camuflaj „Multicam” (mărimea XXL) mânuind arme cu lunetă, a decis că a dat peste un cuib de luptători de elită.

— FOC! a urlat Relu, intrând în personaj.

S-a auzit un cor de „pâc-pâc-pâc-pâc”. O ploaie de bile albe, biodegradabile, s-a izbit de carcasa de magneziu a dronei. Bilele ricoșau comic, producând un sunet de parca ar fi bătut cineva în geam cu orez.

— Băi, nu moare! Are God-mode! urla Gigel, trăgând cu disperare dintr-o replică de sniper de 800 de lei. Dă-i la elice, Sandule, că ne dă „kill” la toți!
Sandu, între timp, încerca să „lovească” drona cu o grenadă de airsoft — practic un tub de carton plin cu mazăre uscată care făcea un mic „fâs” când îi trăgeai cuiul.

— Mânca-ți-aș gura, Relu, că asta dă cu rachete, nu cu bile! a strigat Sandu când a văzut un mic laser roșu plimbându-i-se pe burtă.

Când prima rachetă de mici dimensiuni a lovit grătarul de fontă aflat la zece metri de ei, trimițând micii și ceafa de porc în stratosferă, „ Șoimii” au înțeles că regulamentul de joc nu se mai aplică.

Relu a încercat să facă o manevră tactică de rostogolire, dar a rămas blocat pe spate, ca o țestoasă, din cauza rucsacului plin cu baterii de rezervă și pungi de pufuleți.

Paul a început să urle: „Hit! Hit! Ieșiți afară, sunt mort!”, sperând că drona are onoare și va înceta focul dacă el ridică mâinile în aer.

Sandu, cu o agilitate pe care nu o mai avusese de la banchetul de clasa a 12-a, a sărit în pârâul din apropiere, strigând: „Sunați la 112 că ăștia nu se joacă după reguli! Au adus artificii!”

Drona, confuză probabil de faptul că țintele nu fugeau spre adăposturi militare, ci spre un Logan alb parcat sub un copac, s-a mai rotit o dată. Când a văzut că inamicul Relu încearcă să o doboare aruncând cu o cizmă de cauciuc (pentru că i se terminase bateria la arma de plastic), drona a considerat probabil că baza este prea ridicolă pentru a fi o amenințare reală și s-a întors spre răsărit.

Două ore mai târziu, Poliția a găsit grupul de bărbați tremurând într-un șanț, toți fiind acoperiți de funingine și iarbă.

— Dom’le agent, le-am dat cu bile de 0.28, cele mai grele! explica Relu, în timp ce încerca să-și scoată vesta strâmtă. Dacă aveam un arc mai puternic la piston, o dădeam jos, jur!

Sandu, privind cu tristețe spre grătarul spulberat, a concluzionat:

— Băi băieți, la anul mergem la băi la Felix. E mai sigur. Acolo singurele drone sunt muștele de la terasă.

*****

Dar grupul „ Șoimii” nu s-a retras la Băile Felix. Orgoliul lor, la fel de mare ca ratele la bancă, fusese rănit.

Relu, contabilul, a vândut Loganul alb și a declarat solemn: „Băieți, trecem la faza de Război Asimetric”.

Timp de trei luni, pădurea Agafton a devenit un poligon de testare. Relu l-a „angajat” pe nepotul său, Codrin, un olimpic la informatică care trăia doar cu energizante și care, pentru 500 de euro și promisiunea că nu va fi pârât părinților că fumează, a devenit „Chief of Technology”.

Antrenamentul fizic a fost drastic: Sandu a fost obligat să renunțe la micii de dimineață și să facă sprinturi de 50 de metri (pe care îi parcurgea în 4 minute, cu pauze de hidratare).

Gigel și-a schimbat ochelarii de titan cu o cască de realitate virtuală, antrenându-se pe simulatoare până când a început să vadă viața în pixeli.

Codrin a explicat scurt: „Unchiule, cu plastic nu doborâm nici muște. Ne trebuie bruiaj și interceptare.”

Specialistul a asamblat un arsenal demn de un film cu buget redus: „Tunul de Zgomot”: O antenă parabolică veche, furată de pe un bloc, conectată la un amplificator care emitea frecvențe de bruiaj pe 2.4 și 5.8 GHz.

„Plasa de Siguranță”: Drone de airsoft modificate să poarte plase de pescuit cu greutăți de plumb, menite să se încurce în elicele inamicului.

„Oglinda lui Arhimede”: Sandu a montat pe capota noului Duster panouri reflectorizante pentru a orbi senzorii optici.

Sâmbătă, ora 05:30. Același bâzâit. De data aceasta, două drone de tip „Shameb” modificate, mai mari și mai negre, au apărut la orizont. „Sectorul 1, activați vizibilitatea!” a urlat Relu în stație, de data asta purtând o uniformă care chiar îi venea. Codrin, stând într-un cort plin de ecrane, a apăsat pe Enter.

„Tunul de Zgomot” a început să urle electronic. Pe ecranele dronelor, imaginea s-a transformat în „pureci”. GPS-ul lor a început să raporteze că se află în mijlocul Oceanului Atlantic. Dronele au început să se balanseze haotic, „amețite” de semnalul care le tăia legătura cu satelitul. Când una dintre drone a încercat să coboare pentru a-și recalibra senzorii, Gigel a lansat „Drona-Mamă”, o arătare cu șase elice care transporta o plasă de monofilament.

— Target locked, băieți! a strigat Gigel.

Cu o manevră învățată în mii de ore de jocuri video, Gigel a trecut pe deasupra intrusului și a eliberat plasa. S-a auzit un „CRRR-POC!” scurt. Elicele dronei s-au blocat instantaneu, iar aparatul de mii de dolari a căzut ca un bolovan direct în vechiul ceaun de mămăligă al lui Sandu.

A doua dronă, încercând să riposteze, a activat laserul de ochire. Dar Sandu, folosind oglinzile reflectorizante, a direcționat soarele matinal direct în camera dronei. Senzorii s-au supraîncărcat, iar operatorul de la distanță a văzut doar un alb infinit. Profitând de orbire, Relu a scos „arma secretă”: un lansator de artificii profesionale, modificat să tragă la orizontală. O rachetă multicoloră a lovit drona în plin, nu pentru a o distruge prin explozie, ci pentru a o îmbrăca în fum colorat și scântei, făcând-o să piardă orice urmă de stabilitate aerodinamică. Când fumul s-a risipit, o dronă era prizonieră în mămăligă, iar cealaltă zăcea într-un stejar, agățată de firele de pescuit. Relu s-a apropiat de trofeu, și-a potrivit vesta tactică (pusă corect de data asta) și a scos telefonul pentru un selfie.

— Sandule, pune micii! Azi nu mâncăm praf, mâncăm victorie!

— Relu, a zis Sandu ștergând o oglindă, data viitoare angajăm și un bucătar? Că de la atâta tehnologie mi s-a făcut o foame de lup.

Poliția, ajunsă din nou la fața locului, a găsit grupul „ Șoimii” stând mândru lângă „cadavrele” de metal. De data aceasta, agentul nu a mai râs. A cerut doar numărul de telefon al nepotului Codrin și o porție de mici.